Se zice ca iubirea e mareata; se zice ca iubirea te poate inalta, te poate aduce pe culmi ale placerii nestiute pana atunci, iti poate da puterea sa faci lucruri pe care nu te considerai capabil sa le faci. Se zice insa ca iubirea te poate si darama, te poate face sa actionezi in moduri nestiute, negative, te poate face sa te pierzi, sa nu mai fii tu, sa nu te mai recunosti. Nu degeaba exista un bagaj enorm literar, in nenumarate limbi si culturi, care elogiaza iubirea, pe de o parte, dar, si versuri sau paragrafe in care se prezinta decaderea datorita iubirii si, eventual, moartea din cauza tristetii cauzate de iubire.
Totusi, daca iubirea este atat de puternica, de ce multe casnicii nu rezista? Exclud din discutie casniciile intemeiate pe alte principii decat cele sentimentale, cum ar fi interes, nevoie sau plictiseala (da, se poate si asa). Ma refer strict la casniciile din dragoste, cand cei doi sunt atat de indragostiti unul de celalat incat considera acest pas unul atat de normal precum mersul la serviciu sau somnul.
Ce se intampla de fapt cu iubirea? Ne omoara oare un certificat? Ne fac sa ne simtim constransi verighetele de pe deget? Ne incurca ele la ceva? Sau, consideram ca am atins nivelul superior al iubirii si, incetul cu incetul, ne lasam cuprinsi de “normalitate”, iar magia care construia relatia noastra dispare? Sau, poate, odata cu casnicia, vedem defecte pe care nu am reusit sa le vedem pana atunci, sau, pe care am evitat sa le vedem, cu brio. Poate, de fapt, nu eram facuti unul pentru celalalt, dar credeam intr-atata in iubirea noastra si eram atat de fericiti in relatia noastra ca am decis sa nu iesim din coconul nostru de relaxare.
Inainte de casatorie iubim liber, iubim mereu avand sentimentul ca suntem adolescenti, ca nu suntem legati de nici un legamant, ca putem face cu inima noastra ce vrem. Iubim fara speranta, dar impreuna cu ea, si iubim intr-un mod ciudat, care rareori se repeta dupa casatorie. Sigur, putem trai cu persoana iubita si inainte de casatorie, putem sa impartim cheltuielile, sa mancam impreuna si chiar sa crestem un copil. Dar, parca nu ne simtim ca dupa casatorie. Poate ca ne gandim ca daca nu ne leaga un act suntem liberi sa plecam cand vrem; poate ca avem nevoie de aceasta siguranta de a nu ne pierde pe noi, de a fi in continuare liberi, de a putea pleca – chiar daca nu vrem – atunci cand avem noi chef.
Simtim ca ne sufocam intr-o casatorie, ca in orice directie am lua-o, tot aici trebuie sa ne intoarcem pana la urma. Si asta ne face sa ne dorim sa nu ne fi casatorit, sa ne infuriem atat pe noi, cat si pe cel de langa noi. Si asta ucide iubirea, incetul cu incetul. Incepem sa vedem defecte pe care nu le-am vazut pana acum, sau carora nu le-am dat multa atentie. Incepem sa nu ne mai placa lucruri la persoana iubita pe care inainte le ignoram sau le treceam cu vederea mai usor. Gasim mai multe defecte si probleme si, cu cat trece timpul, ne intrebam, din ce in ce mai mult, de ce am ajuns aici, cum am putut sa ne casatorim cu persoana respectiva si de ce nu suntem fericiti? Totul, incercand, in acelasi timp, sa ne agatam de iubirea care se subtiaza din ce in ce mai mult, incercand sa ne spunem ca dragostea va salva totul si ca va fi in regula; desi, stim perfect ca nu va fi asa.
Moartea iubirii dupa casatorie poate fi si rutina. Revin la o idee expusa mai devreme, si anume ca noi consideram ca am atins stadiul suprem al dragostei si ca acum ne putem relaxa, putem sa nu mai facem cadouri asa cum faceam inainte, sa pregatim surprize si sa-i zicem persoanei iubite cuvinte frumoase, pentru ca, oricum, ea nu va mai pleca de langa noi. Din nou, casatoria actioneaza ca un lant, ca ceva ce garanteaza o anumita uniune intre doi indivizi. Si in cazul ne fata, ne lasam sa ne mintim frumos unul pe altul, pastrand aparentele relatiei pline de viata, in timp ce alunecam, putin cate putin in rutina. Iar odata cu rutina, descoperim ca noi, fiinte pline de viata si care au insamantat rodul permanentelor intrebari in suflet, nu mai iubim ca la inceput, nu mai suntem fericiti ca atunci si nu mai suntem asa siguri ca relatia in care suntem, cu tot cu casnicia atasata, este cea pe care o vroiam, cea ideala in conceptia noastra.
Un lucru e clar: iubirea inainte de casatorie e diferita de cea de dupa casatorie. Prima, este precum un copil care se naste, creste, este educat, si are nevoie de putine lucruri, simple, dar de baza pentru varsta lui, pentru a sta fericit. Iar cu totii ne aducem aminte ca atunci cand eram copii eram mai lipsiti de griji decat acum, priveam fiecare zi ca un sir nesfarsit de evenimente, asteptam cu nerabdare sa ne jucam, sa comunicam, radeam la orice lucru marunt si plangeam pentru fiecare buba, desigur, cand nu erau ceilalti langa noi sa ne vada; si,ah da, era sa uit inca un factor: puteam fugi de probleme, in general la mama noastra, pentru ca a doua zi sa ne intoarcem in acelasi loc si sa ne comportam ca si cum totul a fost uitat. Pentru ca in mintea noastra de copil, acel lucru nu avea o importanta majora, atata vreme cat noi eram inca fericiti.
A doua forma de iubire, cea de dupa casatorie este precum un adolescent in formare, ajuns matur si, cum anume continua el sa se comporte. Ne revoltam, facem urat, radem, plangem din nimicuri, credem ca ceva minuscul poate duce la ceva enorm, avem idealuri, dar ajungem si la o maturitate care ne deschide ochii si vedem cum stau lucrurile de fapt; avem puterea de a decide calea pe care vrem sa o luam si de a decide daca ce facem acum e bine sau nu. Si gresim; gresim extrem de mult, mult mai mult decat atunci cand eram copii, si, mult mai grav decat atunci. Iar de multe ori, greselile noastre ne naruie relatiile si ne marcheaza pentru totdeauna.
Iubirea e frumoasa, atunci cand e libera, atunci cand e pura. Dar, si in libertatea ei, trebuie controlata, din cand in cand, trebuie analizata si trebuie retinuta in forma ei asa cum e frumoasa: cu lucrurile care ne fac placere si care ne tin impreuna; si inainte, si dupa casatorie, in acelasi mod. Un act si un inel sunt doar obiecte; ele nu ne pot influenta mai mult decat le lasam noi sa o faca. Ceea ce simtim, de fapt, are puteri extraordinare asupra noastra.
